Cei patru stâlpi

Proclamarea trece prin vremuri grele. Mișcarea „seeker sensitive” (eclesiologie bazată pe „ce-și dorește clientul”) diluează Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea unei vorbiri care „influenţează” oamenii spre Hristos, folosind ceea ce Pavel a numit „vorbele convingătoare ale înţelepciunii” (1 Corinteni 2:4). În același timp, mișcarea „worship” de multe ori restrânge proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la „timpul care a mai rămas”. Unii întreabă: „De ce să auzi despre Dumnezeu când Îl poţi experimenta?”, ca și cum Dumnezeu este experimentat mai mult atunci când vorbim cu El decât atunci când El ne vorbește.

Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu de genul, „Așa vorbește Domnul!” este greu de găsit în cadrul serviciilor de închinare. Da, există o mulţime de oameni care vorbesc despre Dumnezeu, analizează textul Scripturii și chiar oferă informaţii biblice, dar cine mai poate găsi o predică pasionată, inspirată? Unde putem auzi o predică de la cineva care a fost cuprins de Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu, care aduce mesajul cu putere și autoritate? Unde este predica care umple sufletele ascultătorilor cu convingerea dată de Duhul Sfânt? Nu ar trebui să fim îngrijorați pentru cei care și-au propus aceasta și au eșuat, ci pentru cei care au ratat ţinta și nici măcar nu și-au dat seama, pentru cei care au redus conţinutul Biblic al mesajelor lor și „leagă în mod ușuratic rana poporului Meu, zicând: ‘Pace, pace!’, când nu este pace” (Ieremia 6:14), în loc să spună: „Aceasta este calea! Mergeţi pe ea!” (Isaia 30:21).

Fără acest tip de predică în închinarea noastră, Îl experimentăm pe Dumnezeu pur și simplu în modul în care vrem noi să fie. Scriem piese de muzică, incluzând părţile despre El care ne plac, și evităm restul. Fără o expunere atentă a întregului concept despre Dumnezeu, alături de cântările noastre, suntem în pericol de a ne închina unui dumnezeu pe care l-am „făcut noi cu mâinile noastre” (Isaia 2:8). În mod repetat în Evanghelii, reacţia oamenilor la învăţătura lui Isus a fost mirarea la autoritatea cu care a predat. El nu a îmbrăcat învăţătura Sa cu explicaţii biblice pentru a câștiga respectul lor. El nu a îngropat adevărul sub o argumentaţie ambivalentă și nici nu a discutat multiplele variante de interpretare ale unui text. El nu a evitat partea dură a adevărului prin peroraţii fără sfârșit pentru a evita neînţelegerile. Mai presus de toate, El nu a încercat să facă pe oameni să se simtă confortabili sau să vâneze pe cei care au plecat. El chiar a recunoscut dificultatea acceptării de către oameni: „Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?” (Ioan 6:60,66). Psalmul 138:2 ne spune ca Dumnezeu și-a „înălţat Numele și cuvintele mai presus de orice”. Noi credem că Dumnezeu caută case de închinare unde oamenii pot auzi glasul Lui. Oamenii din jurul nostru caută răspunsuri. Ei sunt obosiţi de biserici care diluează adevărul, care subţiază discuţia despre păcat și răscumpărare pentru a obţine audienţă. Oamenii sunt în căutarea unui loc unde s-a renunţat la evitare și unde adevărul absolut este proclamat. Am încercat de la început să fim acest fel de biserică. Deși avem multe de învăţat despre ce înseamnă să aduci un mesaj biblic de autoritate și de urgenţă, să „vorbești pentru Dumnezeu” cu adevărat, este unul dintre stâlpii pe care noi ne bazăm și este dorinţa noastră sinceră pentru care ne rugăm din toată inima.

Este posibil că închinarea noastră să devină prea emoţională? Are închinarea noastră nevoie de o infuzie mai mare de adevăr pentru a o păstra echilibrată? Amintiţi-vă de femeia Samariteancă în Ioan 4:22 care a fost mustrată de către Isus pentru că s-a închinat în ignoranţă? „Voi vă închinaţi la ce nu cunoașteţi” i-a spus El.  Când sentimentul devine stăpânul, dictând ce este adevărat în loc de slujitorul care participă în ceea ce este adevărat, doctrina falsă nu poate fi departe. Pe de altă parte, adevărul fără duh duce la o închinare defectuoasă. Soţiile nu vor să li se spună că sunt iubite doar pentru că este timpul să se facă asta din nou, iar Dumnezeu nu este impresionat de recitări reci venite din gurile unor închinători-roboţi pentru că este duminică dimineaţa, ora 11. Dumnezeu spune: „Acești oameni Mă cinstesc cu buzele, dar inimile lor sunt departe de Mine” (Isaia 29:13). Cei mai mulţi dintre noi care am crescut în biserici evanghelice ne amintim ceea era numit „închinăciunea adevărată”, imnuri pline de teologie minunată și adevărată despre Dumnezeu. Problema a fost că adevărul a trecut atât de repede pe lângă noi, încât nu a avut timp să coboare în duhul nostru. Închinarea a ajuns în creierul nostru, dar nu a ajuns prea des până în inimile noastre. După ce sunt cântate cele cinci strofe din „Cetate tare-i Dumnezeu”, cineva poate remarca doar că, „Uau, este adevărat ce s-a cântat!”. Închinarea cu cap dar fără inimă, închinarea în adevăr dar fără ca duhul să fie pătruns, este ceea ce a condamnat Isus în Ioan 4:24. „Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

Cine suntem noi să credem că putem împărtăși Evanghelia într-un mod care sa-i facă pe oameni confortabili, atunci când Ștefan, Iacov, Pavel și chiar Isus Hristos au fost bătuţi, ridiculizaţi și în cele din urmă uciși pentru proclamarea cu îndrăzneală a adevărului. Susţinătorii moderni ai „Evangheliei subtile” trebuie să considere pe Petru un nebun pentru a spune, „noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit” (Fapte 4:13). Să dea Dumnezeu ca cei nemântuiţi în zilele noastre să vadă îndrăzneala noastră și să se minuneze realizând că am „fost cu Isus” (Fapte 4:13). Toate acestea sunt în Faptele Apostolilor 4. Când noi ne bazăm pe Dumnezeu pentru îndrăzneala supranaturală, unii răspund și primesc pe Hristos. Alţii devin foarte furioși și ne resping sau chiar ne atacă; atunci vom continua în rugăciune pentru îndrăzneală. Nu este calea cea mai ușoară, dar este calea lui Dumnezeu. Frica de om este de înţeles – chiar și Pavel a cerut în rugăciune: „să vorbesc cu îndrăzneală cum trebuie să vorbesc” (Efeseni 6:20) – dar nu este acceptabilă. Problema noastră este că vrem să vorbim despre Isus și să rămânem în același timp, populari cu cei care Îl resping. Vrem aprobarea ascultătorilor noștri mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu (Galateni 1:10). Noi am optat mai degrabă pentru o abordare sociologică în prezentarea Evangheliei decât o abordare supranaturală.

Suntem provocați ca să devenim martori curajoși ai lui Isus Hristos, care să „meargă pe stradă și să îi convingă să vină înăuntru”. Chiar dacă nu întotdeauna îi vom câștiga pe cei pe care ne-am dori să-i câștigăm, vom descoperi că există oameni peste tot în jurul nostru pe care Dumnezeu i-a pregătit pentru Evanghelie prin împrejurările dureroase ale vieţii. Prin această recunoaștem că Dumnezeu este credincios și oferă o recoltă miraculoasă de suflete. Deși unii creștini sunt mai înzestraţi în evanghelizare decât alţii, toţi credincioșii sunt chemaţi să fie martori curajoși ai lui Isus. Îndrăzneala nu este ceva ce putem obţine prin noi înșine, ci este ceva ce Domnul va da celor care cer. “Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăznește ca un leu tânăr” (Proverbe 28:1).

Concluzia este aceasta: Biserica ar trebui să fie un loc în care Dumnezeu lucrează în mod evident. În toată varietatea pe care El o permite, aceste elemente esenţiale și fundamentale Îl invită și Îl lasă pe Dumnezeu să-și facă cunoscută puterea și slava, în loc să se bazeze pe ingeniozitatea celor ce slujesc. Ne dorim mult ca biserica noastră să fie un loc unde Dumnezeu este la lucru și unde prezența Lui este manifestă din ce în ce mai mult. Acesta este motivul pentru care credem cu tărie că El va binecuvânta biserica în care se predică Cuvântul Său fără scuze, care continuă în rugăciune, împărtășește Evanghelia cu îndrăzneală și înalţă numele lui Isus prin închinare biblică nestingherită. Asta înseamnă pentru noi să fim o biserică verticală! Fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute în meditaţia noastră cu privire la aceste lucruri, astfel încât să știm cu toţii cum să ne comportăm în Biserica Dumnezeului nostru viu, care este „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).